Sunday, June 28, 2015

Familia Belier



După ce am văzut Phoenix care mi-a plăcut foarte mult, a venit momentul pentru o comedie franceză.
Sunt de multă vreme un fan al filmelor franceze, deoarece reuşesc să transforme subiecte obişnuite în filme foarte interesante.
Familia Belier nu este o excepție, filmul prezintă povestea  Paulei Belier, o tânără ai cărei părinţi şi frate sunt surdo-muţi.
Paula este ajutorul de nădejde al familiei sale,îi ajută la creşterea vacilor, la vânzarea brânzei pe care o produc în târg.
Paula îl place pe Gabriel  şi pentru că acesta s-a înscris în corul liceului, decide să aleagă şi ea acelaşi lucru. Este uimită când descoperă că are un talent muzical, care i-a putea deschide calea spre o şcoală de muzică de la Paris.
Iniţial decizia Paulei este de a participa la audiţiile pentru Radio France, părinţii ei se opun, dar duetul cu Gabriel de la concertul liceului îi determină să se răzgândească.
Însoţită de părinţi, frate, Gabriel şi profesorul de muzică , Paula va cânta o piesă emoţionantă în faţa juriului. Acesta a fost probabil cel mai frumos moment din film...
Este o comedie care place cu siguranţă, muzica este minunată, actorii sunt tineri şi talentaţi. Pentru mine filmele franceze sunt mereu o încântare, iar acesta a fost foarte bun. Enjoy!

Saturday, June 20, 2015

Phoenix- Speak Low


Phoenix(2014) este filmul care m-a impresionat mult săptămâna trecută când l-am văzut în cinema şi pe care cu siguranţă îl voi revedea.
Germania, 1940, sfârşitul celui de-al doilea război mondial, un oraş distrus, oameni care păşesc încă cu frică pe stradă.
Nelly (Nina Hoss) este ajutată de prietena sa evreică să-şi reînceapă viata după ce aceasta o readuce din lagăr la un spital pentru a i se trata rănile suferite. Are fața bandajată, după operaţii se recunoaşte prea puţin în imaginea pe care o vede în oglindă.
Nelly se reîntoarce în oraşul în care a trăit înainte să fie arestată, îşi vede casa un morman de cărămizi şi este decisă să-l regăsească pe Johnny soţul său.
Prietena ei doreşte ca amândouă să plece la Haifa, pentru a uita tot ceea ce s-a petrecut în lagăr, de asemenea o avertizează că soţul ei a fost cel mai probabil cel care a trădat-o.
Nelly nu cedează, îl găseşte pe Johnny care lucra într-un club, acesta nu o recunoaşte, are doar impresia că poate semăna cu soţia sa pe care o crede moartă. 
Johnny se gândeşte că o poate învăţa pe aceasta să se comporte precum soţia sa, pentru a înscena întoarcerea ei din lagăr şi a lua suma de bani pe care Nelly o moştenise.
Nelly va trebui să înveţe să scrie aşa cum obişnuia, să meargă, să se îmbrace ca în trecut, să se vopsească. Toate acestea îi par ireale, mai ales pentru o persoană reîntoarsă din lagăr.
Refuză în continuare să creadă că Johnny a trădat-o, speră că o va recunoaşte şi totul va redeveni cum era înainte de arestarea ei.
Între timp prietena ei se sinucide, deoarece presiunea tuturor celor pe care i-a pierdut în lagăr a fost prea mare.
Rămasă singură,Nelly decide să joace până la capăt rolul soţiei lui Johnny, află că acesta a fost arestat cu o zi înainte de arestarea ei şi apoi i s-a dat drumul, că a asistat la arestarea ei şi că a şi divorţat de ea.
Se reîntoarce într-o rochie roşie cu trenul, îşi revede o parte din vechii prieteni, îşi reîntâlneşte soţul , iar la final îi cere acestuia să cânte împreună, el la pian , iar ea vocal piesa Speak Slow.
Acesta este momentul în care Johnny realizează că în faţa sa se afla chiar Nelly, dar este mult prea târziu.
Este incredibilă această poveste şi puterea cu care Nelly reuşeşte să treacă peste trauma din lagăr cu gândul la Johnny, pentru ca mai apoi să descopere că a fost inutil.
Impresionantă mi s-a părut imaginea locuinţelor distruse, locul în care Nelly se reîntoarcea pentru a se împaca cu trecutul.
A fost un film destul de dur, foarte bine redată atmosfera respectivă, iar actorii principali au fost impecabili.
M-a revoltat uşurinţa cu care Johnny spera că va obţine moştenirea şi faptul că nu şi-a recunoscut soţia în ciuda unor indicii importante.
Sfârşitul a fost wow!, îmi doream să nu se termine, să aflăm replica lui Johnny când este confruntat cu apariţia soţiei sale reale.
Vă recomand acest film, este unul din cele mai bune pe care le-am văzut! Enjoy!

Tuesday, June 16, 2015

Cu capul în nori

O zi normală de vară. Cald,îngrozitor de cald. O zi obositoare de luni,iar mie nu-mi plac zilele de luni...
Nimic nu părea altfel,doar că la sfârşitul zilei am înţeles un adevăr care stătea în umbră şi aştepta să iasă la lumină.
După moartea mamei mele a urmat o perioadă în care am făcut terapie,doar că efectele pe care le aşteptam nu apăreau.
După mai bine de 5 luni ajunsesem la un "efect de platou "şi am întrerupt terapia.
Mai apoi am reînceput să lucrez cu un alt terapeut,mult mai rar pentru a determina cauza unor dureri psihosomatice de colon şi stomac.Nimic neobişnuit ,doar că medicina clasică nu reuşea să găsească un răspuns iar eu mă temeam din ce în ce mai mult de un diagnostic grav...
Oricum în urma acestor şedinte am descoperit că durerea pe care o resimţeam de la moartea mamei ieşea la suprafaţă. Treptat lucrurile au început să se îmbunătăţească,am reînceput să alerg şi am decis că nu mai vreau să fac compromisuri.
Ce am aflat era  că durerea va trece în timpul ei,că orice aş încerca să fac nu pot grăbi mersul normal al lucrurilor. E normal să doară, pierdusem persoana cea mai importantă...
De asemenea am aflat că lucrurile se rearanjează în tot acest timp,că unele poate vor rămâne,iar altele nu-şi vor mai găsi locul.
Mai important este să accept persoana care am devenit în urma acestor experienţe,să continui să caut,să fiu uimită,să evoluez.
Nu e uşor,de cele mai multe ori nu e deloc uşor,încă sunt amintiri care dor,încă mi-e dor...
Mă bucur că am întâlnit un terapeut minunat,care mi-a scos în evidenţă toate aceste adevăruri pe care le trăiam.
De asemenea am fost uimită în tot acest timp de atenţia pe care am primit-o, de încurajări,susţinere şi empatie.Vă mulţumesc!
Aveam nevoie să scriu această postare pentru a nu uita că timpul vindecă,că încă avem resursele necesare să ne uităm la soare când am pierdut poate tot şi să continuăm să găsim un drum al nostru.
E o zi caldă de iunie,miroase a tei,mă uit la soare şi mă gândesc la tine,la mine...


Tuesday, June 09, 2015

Se numea Sarah - Tatiana de Rosnay



Se numea Sarah este o poveste emoţionantă, care reaminteşte dramele prin care au trecut evreii din Paris în anul 1942.
Se intampla ca în liceu să văd o expoziţie despre Holocaust la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, mi s-a părut cutremurător ce li s-a întâmplat acelor oameni.
Mai apoi în 2012 în Budapesta am vizitat Muzeul Holocaustului, un loc care mi-a lăsat un gust amar, de fapt stomacul meu s-a revoltat după această vizită. În Casa Terorii din Budapesta nu am reuşit să intru din aceleaşi motive.
Lagărul de la Auschwitz mi se pare cel mai trist loc pe care il poţi vedea, încărcat de atâtea energii negative, nu ştiu dacă aş putea vreodată să trec de acele porţi. Este însă important ca toate acele nedreptăţi să nu se repete şi să fie reamintite!
Revenind la carte, pe cât de simplu este scrisă povestea, pe atât este de cutremurătoare. 
 În anul 1942, la Paris, Sarah , o fetiţă de doar 10 ani este luată împreună cu părinţii săi şi dusă alături de alţi evrei înt-un loc unde vor fi privaţi de libertate, mâncare, apă, îngrijire medicală corespunzătoare.
Fratele ei mai mic de 3 ani rămâne în ascunzătoarea din apartamentul în care locuiau, Sarah speră să se reîntoarcă repede şi să-l elibereze. Doar că acest lucru nu se va întampla, este mutată împreună cu familia sa într-un lagăr din afara Parisului, iar amintirea fratelui său o va urmări toată viaţa.
 În timpul şederii în lagăr este desparţită de tatăl ei, apoi de mamă, rămânând alături de alţi copii. Încearcă să evadeze, reuşeşte cu ajutorul unui supraveghetor pe care îl cunoştea  şi este salvată de o familie care o adăposteşte.
Tot cu ajutorul lor se reîntoarce la Paris în apartamentul în care a locuit, îi descoperă pe noii proprietari şi cadavrul fratelui său mai mic.
Sarah va pleca mai târziu în SUA încercând să uite toate evenimentele neplăcute care i-au marcat viaţa, va afla că părinţii săi au fost exterminaţi la Auschwitz,  se căsătoreşte şi are un băiat, iar la 40 de ani are un accident ciudat de maşină.
Toată această poveste va fi descoperită de Julia, un reporter american, căsătorită cu un parisian , şi care ajunge la un moment dat în apartamentul în care locuise Sarah înainte de 1942.
Tatăl soţului ei va fi alături de Julia pe parcursul investigaţiilor, deoarece dorea să o găseasca pe Sarah şi să-i spună că povestea ei i-a schimbat existenţa şi nu a fost indiferent la suferinţa ei.
Julia îl va găsi în schimb pe fiul Sarahei, care nu ştia nimic din toată povestea mamei sale, iar această istorisire va avea un impact mare asupra lui.
Julia se va despărţi de soţul ei , pentru ca acesta nu acceptă naşterea celui de-al doilea copil, se va muta în SUA după multi ani petrecuţi în Franţa împreună cu fiica sa, iar în final îl va reîntâlni pe fiul Sarahei care o căuta.
Este o carte care nu vă poate lăsa indiferenţi şi un subiect care nu trebuie uitat!Enjoy!

Sunday, June 07, 2015

Cel care mă aşteaptă - Parinoush Saniee



După ce am terminat cartea lui Irfan Orga şi Efemeride - Irvin Yalom, au urmat încă două cărţi foarte bune pe care cu greu le-am lăsat din mână - Se numea Sarah şi Cel care mă aşteaptă.
Cel care mă aşteaptă m-a surprins mult, o carte puternică a unei autoare din Iran, o poveste incredibilă despre destinul unei femei.
Masumeh se mută împreună cu familia ei din Qum în Teheran şi-şi continuă studiile la liceu încurajată de tatăl său.
Mama şi cei doi fraţi sunt de la început împotriva acestei hotărâri, considerând că femeia nu trebuie să înveţe. 
Într-o zi Masumeh întâlneşte un tânăr farmacist- Saeid , schimbă câteva priviri în drum pe şcoală, mai apoi ajungând să primească scrisori de la acesta. Fraţii săi o urmăresc, îşi dau repede seama de idila celor doi, află şi părinţii,iar soarta fetei se schimbă.
Este bătută de mama sa, fraţii îl urmăresc şi rănesc pe Saeid şi promisă spre căsătorie unui măcelar. Salvarea sa este o prietenă de familie şi amanta unuia dintre fraţi, care aranjează căsătoria lui Masumeh cu Hamid, un tânăr educat de 30 de ani.
După căsătorie Masumeh va află că Hamid fusese şi el obligat să se însoare, pentru a-şi linişti părinţii şi a putea să se ocupe în continuare de întâlnirile sale secrete. Relaţia dintre cei doi evoluează treptat, Hamid o încurajează să-şi reia studiile, se înscrie la seral pentru a termina liceul şi citeşte toate cărţile din casă.
Nici după naşterea primului lor băiat, Siamak , Hamid nu pare să se ocupe prea mult de viaţa de familie, se vede din ce în ce mai des cu prietenii săi, dispare cu zilele şi apoi lunile de acasă, reapare brusc.
Vestea celui de-al doilea băiat, Masuud, nu-l bucură, încearcă să o convingă pe soţia sa să avorteze, însă dorinţa ei este mai puternică. Treptat cei doi se îndepărtează, până în momentul în care Hamid începe să fie urmărit, casa le este perchiziţionată, iar Hamid dispare iar.
Tatăl lui Hamid o va ajuta după dispariţia acestuia financiar, dar Masumeh doreşte să fie independentă şi reuşeşte să-şi găsească un job de secretară într-un birou. Cei doi băieţi vor creşte alături de mamă, care este ajutată de sora ei mai mică si de cea care-i aranjase cu ani în urmă căsătoria cu Hamid.
La un moment dat vor afla că Hamid a fost prins, este în închisoare, vor încerca să obţină un decret care să nu-l condamne la moarte, aşa cum se întâmplase cu ceilalţi membrii ai grupului. 
Sentinţa este dură, 15 ani de închisoare, în primul an nu îl vede deloc, situaţia financiară este grea, iar Masumeh este singură în această luptă.
Hamid va fi eliberat după începerea revoluţiei, starea sa de sănătate este precară, depresia îl va chinui o perioadă, însă cu ajutorul lui Hamid şi al copiilor va redeveni cel care era la început.
Doar că noua sa situaţie nu îl mulţumeşte, uită şi de naşterea fiicei sale, Shirin, începe să retipărească manifeste, să plece de acasă. Situaţia pare să se repete, este prin de noul regim, doar că de această dată Masumeh va fi înştiinţată de moartea lui. 
Tatăl lui Hamid este devastat de veste, face un infarct, iar Masumeh va trebui să se mute din casa în care locuise cu Hamid, deoarece fraţii lui o revendicau.
Între timp este concediată pe motive politice, i se refuză dreptul de a-şi finaliza facultatea. Este ajutată de prietena ei din copilărie şi una din surorile lui Hamid.
Fiul săul cel mare pare a urma calea tatălui său, dar Masumeh este autoritară şi va aranja trimiterea lui în Germania la studii. 
Peste ani acesta se va căsători cu fiica celei mai bune prietena a sa din copilărie, Parvaneh, stabilită în Germania.
Cel de-al doilea fiu, Masuud, va pleca în armată, va lupta în război, o altă perioadă dificilă în care mama sa nu mai primea veşti de la el. Se reîntoarce acasă, se logodeşte cu o fată cu care nu avea prea multe în comun, ignorând-o pe cea care-i fusese promisă în copilărie.
Shirin se va căsători şi ea destul de tânără, nedorindu-şi să-şi termine studii. Masumeh va refuza acum să-şi mai ia licenţa şi să se înscrie la doctorat, considerând că vremea trecuse, iar acum era inutil.
Pavarneh îi va reaminti de Saeid, care se reîntorsese din SUA în Teheran, se reîntâlnesc, iubirea lor pare să îi apropie iar. De această dată, cei doi copii Shirin şi Masuud se opun dorinţei mamei lor de a se recăsători cu Saeid. Acest lucru o determină pe Masumeh să renunţe încă o dată la iubirea ei, trădarea venea şi acum din partea familiei pentru care se sacrificase în toţi aceşti ani.
Este o poveste frumoasă şi tristă, destinul unei femei care a încercat să se rupă de lumea tradiţională, să înveţe. Este trist cum familia care trebuia să o sprijine şi să o ajute, de fiecare dată se va opune, întâi fraţii şi mama, apoi copii săi. Fericirea ei pare un lucru interzis, iar determinarea de a rezista în orice condiţii pentru Hamid şi copii săi este admirabilă.
Mi-a plăcut începutul relaţiei ei cu Hamid, comunicarea bună pe care adesea o aveau, încurajarea lui de a-şi continua studiile. Doar că idealurile lui politice au fost mai importante decât familia, au destabilizat-o.


Friday, June 05, 2015

Efemeride- Irvin D. Yalom


După ce am citit Minciuni pe canapea, Plânsul lui Nietzsche şi Călăul Dragostei mi-am dat seama că îmi place mult să-l citesc pe Yalom. Fiind terapeut reuşeşte uşor să aducă diverse probleme, să ofere soluţii , să-l facă pe cititor să reflecteze la aproape orice.
În week-end-ul trecut la Sibiu după ce ne-am oprit prin librăria Humanistas, am ales una din ele mai recente cărţi ale lui Yalom- Efemeride.
Cartea aduce 10 povestiri diferite din cabinetul de terapie al autorului, poveşti dificile, tema principală fiind modul în care oamenii reuşesc să se împace cu ideea morţii.
Personal s-a dovedit a fi o lectură dificilă , pe care încă o diger , îţi dai seama cât de mărunte sunt unele lucruri, cât de importante altele şi cum oamenii reacţionează diferit la o etapă considerată obişnuită.
În cele 10 povestiri oamenii încearcă fie să se împace cu moartea unor persoane dragi, cu propriile limite şi boli grele cum este cancerul, cu fiecare nou caz mi se părea mai dificil să înaintez pentru că-mi reveneau în memorie multe amintiri.
Autorul, la vârsta de 81 de ani, este pus în situaţia de a se confrunta cu ideea de sfârşit, trece alături de pacienţii săi prin toate etapele, este empatic, iubitor, prezent şi foarte uman. Recunoaşte că propria moarte îl sperie, dar îşi ajută pacienţii să-şi depăşească temerile, să trăiască ultimele momente pozitiv, să fie recunoscători în ciuda unor diagnostice dificile.
M-a impresionat fiecare pagină, fiecare caz, puterea de a continua a oamenilor, chiar dacă mai au doar speranţa. Tocmai pentru că am văzut la mama mea toate etapele prin care trece o persoană diagnosticată cu o formă de cancer, tot ceea ce citeam în cartea lui Yalom devenea mai greu , mai real, nu a fost nici măcar un moment doar o lectură.
Am rămas cu multe întrebări după ce am terminat şi ultima povestire şi încă o dată am plâns cum nu o mai făcusem demult...

Wednesday, June 03, 2015

Back to Sibiu

După ceva ani m-am reîntors la Sibiu în acest weekend. 
Este un oraş care mi-a plăcut din primul moment, ofertant din punct de vedere turistic, oameni liniştiţi, un oraş care trăieşte şi care este mereu plin de turişti fără a fi sufocant.
Vizitasem o mare parte din obiective la prima mea oprire în Sibiu, rămăseseră pentru această dată doar câteva puncte de bifat.
Am plecat sâmbătă dimineaţa cu o răceală destul de serioasă, pe care nu reuşisem să o ameliorez şi care-mi dăduse ceva bătăi de cap toată săptămâna.
Sâmbătă am revăzut multe din locurile care îmi plăceau din Sibiu:  Piaţa Mică, Piaţa Mare, Podul Minciunilor,iar primul punct bifat a fost Parcul sub Arini, la care încercasem să ajung în 2011 fără succes.
De această dată cu indicaţii mult mai clare am ajuns destul de repede, un loc verde, multă linişte şi frumos, mi-a reamintit de Cişmigiul de care mi-e adesea dor.
În cea de-a doua zi am văzut Biserica Ursulinelor, Biserica Evanghelică şi am poposit pentru o cafea foarte bună si un cremşnit la Wien Cafe.
Apoi a urmat o vizită la Muzeul de istorie naturală, un loc care mi-a reamintit de vizita la Antipa, nişte dinozauri interesanţi în grădină.
Puţin mai departe am găsit Muzeul Astra, un spaţiu amenajat în pădure, case tradiţionale din diferite perioade. Cam scumpă intrarea, nu sunt un fan al acestui tip de muzeu, prin urmare nu mi-a trezit prea mult interesul. 
Am revăzut şi Zoo deoarece era foarte aproape de Astra, renovată între timp.


Ziua de luni în Sibiu a fost cea mai relaxantă, am decis deci să-mi înfrunt frica de a urca în Turnul Sfatului, deoarece în vizita anterioară urcasem doar câteva etaje.
Desigur că şi de această dată mi-a fost frică de înălţime, că transpirasem şi-mi cam tremurau picioarele până am urcat ultima treaptă însă panorama din turn a meritat tot efortul.
Am rămas cu o grozavă febră musculară şi dorinţa de a nu mai urca în turnuri care nu au lift, ca cel din Budapesta :)
M-am mai plimbat pe străzile din centru, m-am oprit pentru o vreme pe o bancă din faţa Bisericii Evanghelice şi m-am bucurat de liniste. Multă linişte şi o clipă de zen în Sibiu.

M-am simţit foarte bine şi de această dată în Sibiu, nu m-am plictisit deloc în cele 3 zile, am reuşit să mă odihnesc şi să mă bucur de lucruri simple.
Am ascultat byron pe o bancă în Piaţa Mare, am încercat mâncăruri interesante, m-am oprit la Wien Cafe, am vazut mulţi turişti care purtau ie si le stătea tare bine.
Nu i-am putut spune la revedere acestui oraş , pentru că e posibil să ne mai întâlnim la un moment dat...