Despre a merge și bucăți de sticlă

Îmi place să merg. Înainte alergam, am alergat o vreme dimineața la 7, înainte de a-mi bea cafeaua și a începe să lucrez,alteori seara;în weekend-uri, obosită,tristă,supărată,fericită. Alergam oricând simțeam nevoia și era mereu bine,chiar când plecam plângând.

Când lumea mea s-a făcut bucăți am continuat să merg. Am auzit eu într-o piesă de-a lui Bunbury  că dacă vei continua să mergi undeva vei ajunge. Nici măcar nu contează unde.
Pentru o vreme a trebuit să reînvăț fizic să merg și asta a fost cel mai greu.
Apoi am continuat să merg în fiecare zi ; încă sunt zile în care mă frustrează că nu pot să merg cât de mult aș vrea. 

Când anxietatea își face de cap, merg și astfel creierul se concentreză pe o activitate repetitivă.E vorba de supraviețuire; biologic creierul nu vrea să fii fericit,vrea să supraviețuiești,iar la asta mă pricep destul de bine.

Cumva dacă nu te oprești și continui să mergi vei supraviețui. Nu contează scopul,nici că uneori ești prea obosit sau că începe să doară. Atingi un prag după care durerea dispare și aflii că poți mai mult decât credeai inițial. Am învățat asta în anii de alergare,în pregătirile pentru curse.

Azi e frig,dar am nevoie să merg,chiar dacă din cauza aerului rece respir greu. N-am stare să stau să beau cafeaua,așa că o iau cu mine și merg.
În ultimele săptămâni am rămas fără lacrimi și apoi fără voce. Plus amorețeala care vine după prea multă durere. Și amorțeala asta e legată tot de supraviețuire.

Mă gândeam la fragilitate și că dacă mi-aș ține inima în palme ar fi plină de bucăți de sticlă. Bucăți pe care le-aș scoate treptat ,cu precizie, cu o pensetă. 
Aș scoate prima bucată de sticlă și aș arunca-o,apoi aș lăsa locul să se vindece singur,fără plasturi. 

Apoi, după un timp aș mai scoate o bucată de sticlă, apoi încă una și tot așa un proces repetitiv până la ultima bucată.