Cu capul în nori

O zi normală de vară. Cald,îngrozitor de cald. O zi obositoare de luni,iar mie nu-mi plac zilele de luni...

Nimic nu părea altfel,doar că la sfârşitul zilei am înţeles un adevăr care stătea în umbră şi aştepta să iasă la lumină.

După moartea mamei mele a urmat o perioadă în care am făcut terapie,doar că efectele pe care le aşteptam nu apăreau.

După mai bine de 5 luni ajunsesem la un "efect de platou "şi am întrerupt terapia.

Mai apoi am reînceput să lucrez cu un alt terapeut,mult mai rar pentru a determina cauza unor dureri psihosomatice de colon şi stomac.Nimic neobişnuit ,doar că medicina clasică nu reuşea să găsească un răspuns iar eu mă temeam din ce în ce mai mult de un diagnostic grav...

Oricum în urma acestor şedinte am descoperit că durerea pe care o resimţeam de la moartea mamei ieşea la suprafaţă. Treptat lucrurile au început să se îmbunătăţească,am reînceput să alerg şi am decis că nu mai vreau să fac compromisuri.

Ce am aflat era  că durerea va trece în timpul ei,că orice aş încerca să fac nu pot grăbi mersul normal al lucrurilor. E normal să doară, pierdusem persoana cea mai importantă...

De asemenea am aflat că lucrurile se rearanjează în tot acest timp,că unele poate vor rămâne,iar altele nu-şi vor mai găsi locul.

Mai important este să accept persoana care am devenit în urma acestor experienţe,să continui să caut,să fiu uimită,să evoluez.

Nu e uşor,de cele mai multe ori nu e deloc uşor,încă sunt amintiri care dor,încă mi-e dor...

Mă bucur că am întâlnit un terapeut minunat,care mi-a scos în evidenţă toate aceste adevăruri pe care le trăiam.

De asemenea am fost uimită în tot acest timp de atenţia pe care am primit-o, de încurajări,susţinere şi empatie.Vă mulţumesc!

Aveam nevoie să scriu această postare pentru a nu uita că timpul vindecă,că încă avem resursele necesare să ne uităm la soare când am pierdut poate tot şi să continuăm să găsim un drum al nostru.

E o zi caldă de iunie,miroase a tei,mă uit la soare şi mă gândesc la tine,la mine...