Primul an

17 aprilie 2015... 

A trecut 1 an. Primul an fără tine, însă adesea simt că am între timp am mai trăit o viaţă.

A trebuit să învăţ să pierd, să renunţ , să caut.

Te-am pierdut prea repede , deja pierdusem în ultimii 2 ani alte două persoane dragi, doar că oricât ai încerca nu e uşor să pierzi, cu asta nu te obişnuieşti.

Am crezut până la final că pot schimba lucrurile, că toate eforturile şi dragostea mea vor influenţa cumva . Desigur am greşit, dar acceptarea nu e punctul meu forte. Am învăţat că nu poţi salva oamenii, poţi doar să-i iubeşti.

Încă am multe amintiri dureroase, clipe care nu vor dispărea poate mult timp.

La început am blocat totul, mecanism de autoapărare şi am continuat să merg. Am negat că ceea ce se întâmplase mă va schimba, încercam să reiau lucrurile de unde le lăsasem cu 6 luni în urmă.

Dintr-o dată a trebuit să învăţ să-mi privesc în ochi una din temeri, încă învăţ în fiecare zi.

Am incercat să anulez mecanismul de autoapărare, am crezut pentru o scurtă vreme că am reuşit, că m-am întors în punctul din care plecasem în octombrie 2013. Era o iluzie, de fapt mă pierdeam cu fiecare zi, durerea nu dispăruse, ci creştea , iar mai târziu a răbufnit.

Negam în continuare că pierderea ta mă durea, continuam  crezând că mă voi obişnui, până când organismul s-a revoltat.

S-a revoltat pentru toată durerea pe care o negam, pentru toate nopţile de  nesomn, pentru mesele pe fugă, pentru săptămânile petrecute în spitale şi sprijinul care lipsea.

Am crezut că e doar o gastrită care va trece, nu a fost atât de simplu. Am încercat multe tratamente, am schimbat mulţi doctori, mi-am pierdut de multe ori încrederea. Mi-a fost frică , am făcut multe analize, orice mâncam durea.

Era acea durere pe care o negasem, care simţeam că mă paraliza, care-mi limitase alegerile. 

Eram o mulţime de bucăţele aruncate în mai multe părţi, dar continuam dintr-o inerţie. Golul creştea, încercam să-ţi găsesc un substitut, mai apoi am înţeles că doar timpul poate vindeca sufletul.

Pentru o vreme m-am pierdut, poate era necesar...

Acum prezentul mi se pare că-mi este necesar şi suficient, am renunţat la planuri într-un viitor incert.

Încă adun bucăţele din mine, le adaug la ceea ce sunt acum, cu toate cele care s-au întâmplat în tot acest timp.

Durerea nu a dispărut, golul e tot acolo, poate doar mă obişnuiesc....

Nu mai am timp să fac compromisuri , nici nu-mi mai doresc. Caut momentele şi oamenii care mă fac fericită. Pentru ele sunt recunoscătoare.

Îmi e dor în fiecare zi de tine.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai iubit, mamă!