Fericirea,încotro?

Unii oameni sunt fericiţi, alţii încearcă să fie. În ultima vreme, după multe întâmplări mai puţin fericite şi optimiste mă îndrept spre cea de-a doua categorie, a celor care încearcă să afle dacă mai pot fi fericiţi...

Fericirea nu mi s-a părut niciodată simplă, liniară sau previzibilă. Fericirea durează puţin, apoi dispare aşa imprevizibil cum a apărut, iar tu rămâi fără să vrei cu nostalgia.

Este o noţiune pe care fiecare o asociază în mod subiectiv cu ceva, o căutăm poate toată viaţa, o pierdem uşor, o ignorăm dacă nu vine în forma pe care o aşteptăm.

Iar la un moment dat, poate, renunţăm să mai credem că putem fi fericiţi şi ne complacem într-o stare lejeră, confortabilă. Renunţăm la vise, la speranţe, amorţim , dar păstrăm rutina. Oare la sfârşit vom fi măcar mulţumiţi?

Când a devenit fericirea o marfă pe care s-o tranzacţionăm aşa de uşor: o cumpărăm, o vindem, o amanetăm?

Şi totuşi am întâlnit oameni frumoşi, fericiţi, care au trebuit să câştige această fericire şi echilibru, care au dorit mai mult pentru ei şi viitorul lor.Poate că aici e secretul lor, perseverenţa de a reuşi, curajul de a spera că va fi mai bine.

Poate că fericirea e strâns legată de un echilibru interior, care pentru unii e fragil.Fericirea am găsit-o în zâmbetul unui copil pe care nu-l cunoșteam, într-o zi însorită în Cişmigiu, la o cafea cu prieteni dragi, câteva cuvinte de încurajare, ochii care se luminau când mă vedeau, 5 km de alergare sau finish-ul unei curse, o plajă însorită cu apă turcoaz.

Încă caut şi încerc.....unii oameni sunt fericiti!