Amorţit
Nu mi-am dorit niciodată să scriu o astfel de postare în momentul în care am început acest blog. Trebuia să fie un loc fără lucruri negative,o sursă de inspirație pentru cei care îl citesc,despre cărţi, filme, teatru, călătorii şi alergare...
În ultimele 6 luni însă cam tot ceea ce numeam normalitate a devenit din ce în ce mai greu de realizat, iar acum pare doar o amintire a unei vieţi care a fost...
În septembrie anul trecut tatal meu a murit neaşteptat la serviciu din cauza unui infarct, după 2 zile de stat în terapie intensivă în moarte cerebrală. Era chiar cu o zi înainte de ziua de naştere a mamei, aşa că toate planurile de a vedea Cirque du Soleil s-au anulat.
La început am încercat să blochez cam tot ce-mi amintea de el, speram că se va întoarce în fiecare zi, alergam mult, munceam şi mai mult....
Treptat situaţia s-a schimbat în noiembrie anul trecut când mama a început să se simt din ce în ce mai rău, fără ca medicii, în ciuda multor investigaţii realizate să-şi dea seama de diagnostic.
Am ajuns în cele din urmă la sfârşitul lui noiembrie la Bagdasar Arseni, la acelaşi neurochirurg care o operase în urmă cu 3 ani şi care ne-a dat vestea unei noi operaţii.
Speram atunci că lucrurile se vor rezolva, însă după nici 2 săptămâni de la operaţie simptomele au reapărut, iar doctorul a dignosticat-o cu hidrocefalie, o boală pentru care operaţia de şunt era necesară.
A trebuit să petrecem Crăciunul şi alte câteva zile în spital, este o experienţă pe care nu aş dori-o nimănui.
Acasă recuperarea părea să meargă destul de greu, citisem că hidrocefalia este o boală destul de înşelătoare, discutasem cu persoane aflate în situaţii asemănătoare. De această dată, însă, de la începutul lui februarie capacitatea mamei de a merge a scăzut treptat, am reuşit cu greu să o internez iar la Bagdasar. După aproape o săptămână de investigaţii diagnosticul a fost total neaşteptat: poliradiculonevrită, o boală rară, autoimună, care paralizează şi poate în final să ducă la stop cardiac.
În toate aceste 6 luni a trebuit treptat să renunţ la tot ceea ce înainte mi se părea normal, timpul pentru mine a devenit aproape inexistent, mi-am petrecut mai mult timp în spitale decât acasă, m-am lovit de reticenţă, îndoieli, critici.
După externarea din Bagdasar nu ni s-a prezentat opţiunea de a fi internată în Bucureşti la o secţie de neurologie pentru a încerca tratamentul cu imunoglobuline... Încă încerc şi sper că va mai fi timp pentru acest tratament la care să răspundă favorabil.
Între timp totul îmi pare amorţit şi îngheţat,am mai fost de câteva ori în această situaţie, aş vrea să-i înţeleg sensul, dar nu-l găsesc. O să continui însă să merg mai departe, pentru că atunci când începi să alergi nu e indicat să te opreşti, chiar dacă doare, din ce în ce mai tare...
La început am încercat să blochez cam tot ce-mi amintea de el, speram că se va întoarce în fiecare zi, alergam mult, munceam şi mai mult....
Treptat situaţia s-a schimbat în noiembrie anul trecut când mama a început să se simt din ce în ce mai rău, fără ca medicii, în ciuda multor investigaţii realizate să-şi dea seama de diagnostic.
Am ajuns în cele din urmă la sfârşitul lui noiembrie la Bagdasar Arseni, la acelaşi neurochirurg care o operase în urmă cu 3 ani şi care ne-a dat vestea unei noi operaţii.
Speram atunci că lucrurile se vor rezolva, însă după nici 2 săptămâni de la operaţie simptomele au reapărut, iar doctorul a dignosticat-o cu hidrocefalie, o boală pentru care operaţia de şunt era necesară.
A trebuit să petrecem Crăciunul şi alte câteva zile în spital, este o experienţă pe care nu aş dori-o nimănui.
Acasă recuperarea părea să meargă destul de greu, citisem că hidrocefalia este o boală destul de înşelătoare, discutasem cu persoane aflate în situaţii asemănătoare. De această dată, însă, de la începutul lui februarie capacitatea mamei de a merge a scăzut treptat, am reuşit cu greu să o internez iar la Bagdasar. După aproape o săptămână de investigaţii diagnosticul a fost total neaşteptat: poliradiculonevrită, o boală rară, autoimună, care paralizează şi poate în final să ducă la stop cardiac.
În toate aceste 6 luni a trebuit treptat să renunţ la tot ceea ce înainte mi se părea normal, timpul pentru mine a devenit aproape inexistent, mi-am petrecut mai mult timp în spitale decât acasă, m-am lovit de reticenţă, îndoieli, critici.
După externarea din Bagdasar nu ni s-a prezentat opţiunea de a fi internată în Bucureşti la o secţie de neurologie pentru a încerca tratamentul cu imunoglobuline... Încă încerc şi sper că va mai fi timp pentru acest tratament la care să răspundă favorabil.
Între timp totul îmi pare amorţit şi îngheţat,am mai fost de câteva ori în această situaţie, aş vrea să-i înţeleg sensul, dar nu-l găsesc. O să continui însă să merg mai departe, pentru că atunci când începi să alergi nu e indicat să te opreşti, chiar dacă doare, din ce în ce mai tare...
P.S.: Dupa o lunga perioada de suferinta, mama a murit in 17 aprilie 2014.
Comments