Tuesday, December 30, 2014

Sunt ani care întreabă şi sunt ani care răspund...


Zilele trecute am găsit imaginea cu citatul de mai sus şi mi s-au părut mai mult decât potrivite pentru tot ceea ce a însemnat 2014 pentru mine.
Nu o să fac un bilanţ,ştiu sigur că aş ieşi în pierdere, mi-aş dori doar ca la un moment dat un anume an să-mi răspundă dacă am trecut într-adevăr toate probele din 2013 şi 2014, care a fost scopul lor.
2014 a fost anul care mi-a pus multe întrebări:dificile, incomode, dure,a adus momente de care aş fugi dacă ar fi posibil şi le-aş uita cât mai repede.
Cred în karma, în lucrurile care trebuie să se întâmple,oamenii pe care îi întâlneşti şi care-ţi schimbă viaţa.Cred că lucrurile bune se vor întoarce într-un anume fel la un moment dat, cred că oamenii puternici sunt supuşi la mai multe încercări, chiar dacă logica nu o înţeleg...
Mai cred că doar cei au trecut prin experienţe similare te pot înţelege , restul pot cel mult să-şi imagineze....Am întâlnit destulă lipsă de empatie şi compasiune, înţelegere, prea puţină umanitate, mi-a părut rău că lucrurile simple şi normale deveniseră  brusc complicate.
Am văzut şi simţit destulă suferinţă în aceste luni pentru a-mi da seama că toleranţa, compasiunea, empatia, recunoştiinţa sunt importante că totul este limitat, iar prioritățile şi planurile pot deveni praf în vânt rapid. 
În acest momente mi-e dor să alerg, pentru că din cauza gastritei care mă chinuie din august în ultimele 2 luni nu am mai alergat, mi-aş dori să rezolv problema aceasta cât mai repede...
Revenind la titlul acestei postări, undeva prin 2012 îi ascultam pe Placebo live la Bucuresti , era primul concert live şi mult mi-aş fi dorit atunci să fie  în locul lor Depeche Mode pe care îi ratasem în 2006.
M-am întrebat de câteva ori de ce lucrurile s-au petrecut astfel, abia de curând am înţeles, a fost unul din răspunsuri...
Pe Depeche i-am văzut şi ascultat live în 2013, a fost un moment minunat, însă primul concert rămâne Placebo, iar acum nu aş schimba asta cu nimic.Karma?... posibil.
După concertul Placebo am rămas cu o stare de libertate şi euforie, de care-mi aduc aminte cu drag de fiecare dată, un moment  dintr-o seară caldă de vară în care ai certitudinea că eşti fericit şi liber.Astfel de momente îmi doresc!
Poate că uneori sunt ani care întreabă şi ani care răspund.....




Wednesday, December 24, 2014

Despre Crăciun...



Citeam astăzi acest articol şi mi-am dat seama că am aceeaşi viziune asupra Crăciunului. Am din ce în ce mai des sentimentul că în lumea modernă şi agitată în care trăim Crăciunul a devenit mult prea comercial şi destul de lipsit de esenţă.
Oamenii aleargă agitaţi , fac planuri şi pregătiri , compară, evaluează şi o iau de la capăt. Între timp uită că este doar o altă zi, că lucrurile se pot desfăşura şi fără atâta agitaţie şi comparaţii, că pot fi mulţumiţi cu mai puţin din lucrurile materiale pentru care fac atâtea eforturi.
Nu-mi plac sărbătorile sau zilele mele de naştere, niciodată nu mi-au plăcut, probabil din cauza aşteptărilor pe care le ai de la astfel de zile considerate de majoritatea speciale. Pentru mine sunt la fel ca orice altă zi din an , au aceeaşi şansă să mă surprindă, nu am aşteptări nerealiste.
În plac în schimb pieţele de Crăciun, cu tarabele pline de decoraţiuni, cu dulciuri, ciocolată şi vin fiert. 
Până în urmă cu 2 ani obişnuiam să merg la târgurile de Crăciun din Bucureşti, tot atunci am avut surpriza ca la întoarcerea acasă să găsesc bradul de Crăciun împodobit de mama. Este una din amintirile care-mi sunt dragi...
Anul acesta Crăciunul mi se pare doar mult prea comercial, ca şi cum ar fi Black Friday în fiecare zi...
Poate că în final avem nevoie doar de puţină linişte, încredere, echilibru. Eu sunt recunoscătoare pentru că spre deosebire de anul trecut, nu voi mai petrece ziua de Crăciun într-un spital, însă cineva va lipsi....

Mă întorc la Placebo....




Sunday, December 14, 2014

Limbajul florilor - Vanessa Diffenbaugh


Victoria nu a avut niciodată o familie, a fost abandonată de mama ei la naştere, iar apoi a şi-a petrecut copilăria în diverse plasamente.
Alături de Catherine descoperă limbajul florilor, maniera în care le poate aranja pentru a transmite diverse mesaje. În casa lui Catherine descoperă că ar putea avea o mamă, ar putea fi protejată, însă şi de această dată circumstanţele o împiedică să-şi împlinească dorinţa.
La 18 ani trebuie să părăsească plasamentul, ajunge pe străzi, dar alături de Renata, proprietara unei florării începe să-şi câştige treptat existenţa. Clienţii sunt uimiţi de capacitatea ei de a construi buchetele şi a transmite mesajele.
În piaţa de flori îl va întâlni pe Grant, nepotul lui Catherine.Dacă la început încrederea ei în Grant lipseşte, blândeţea şi sinceritatea acestuia o va determina pe Victoria să înveţe să se apropie mai mult. 
Când lucrurile mergeau bine, Victoria redevine nesigură, pleacă pentru 9 luni din viaţa lui Grant, pentru că posibilitatea de a deveni mamă o sperie. După naşterea lui Hazel, Victoria o va lăsa în grija tatălui său pentru că încă o dată nu crede că este pregătită să fie mamă.
În final însă, Victoria va reveni la Catherine, îi va regăsi pe Hazel şi Grant şi va încerca să creadă în posibilitatea unei familii proprii.
Este o poveste frumoasă şi captivantă, cu multe episoade dureroase, evocarea unei vieţi deloc uşoare. Dar tocmai din aceste momente grele apare şi capacitatea de a continua, dar şi frica de încă un eşec.
Nu este o lectură uşoară, este o poveste cu multe adevăruri. Enjoy!

Saturday, December 13, 2014

The Judge



Aşteptam de ceva vreme un film cu Robert Downey Jr. în rolurile principale, prin urmare The Judge era motivul perfect pentru 2 ore petrecute la cinema.
Mi-a plăcut mereu Robert Downey Jr., cu fiecare nou rol am impresia că la el se aplică zicala cu vinul care este mai bun cu timpul.Îmi mai place şi trecerea lui de la atitudinea de bad boy la cea de persoană matură, este un actor atipic, cu o istorie de adicţii, inteligent, cu umor şi atitudine.
Robert Downey Jr. este în acest film : Hank Palmer, un avocat bogat şi împlinit din Chicago, care se reîntoarce în orăşelul natal din Indiana la moartea mamei sale. Aici îşi revede cei 2 fraţi şi tatăl -judecător(Robert Duvall). Dacă iniţial nu doreşte să rămână prea mult în oraşul copilăriei şi adolescenţei sale, se vede nevoit să o facă în momentul în care tatăl său este acuzat de o crimă.
Va trebui să încerce să comunice cât mai bine cu tatăl său, va afla de boala incurabilă a acestuia, va încerca să-i obţină nevinovăţia la tribunal.
Este o poveste cu numeroase momente triste, cu lecţii de viaţă,umor, dar şi speranţa că lucrurile se pot îndrepta.
Robert Downey Jr. este credibil în rolul său, un avocat inteligent, impulsiv, dar care are şi o latură umană.
Este un film care vă va captiva cu siguranţă. Enjoy!


Monday, December 08, 2014

Pritenii mei, iubirile mele-Marc Levy




Marc Levy este unul din scriitori francezi, populari, pe care îi citesc cu drag de fiecare dată. Şi ce ai putea să citeşti mai bine când ai o criză de gastrită, dacă nu ceva vesel?
Personajele principale sunt Antoine şi Mathias , doi bărbaţi trecuţi de 30 de ani, recent divorţaţi, cu doi copii adorabili, care încearcă să-şi construiască o nouă viaţă într-un cartier francez din Londra.
Antoine este arhitect, Mathias deţine o librărie, Louis este fiul lui Antoine, iar Emily fiica lui Mathias, copii rămânând în grija taţilor după ce mamele lor au ales să-şi urmeze cariera
în locuri îndepărtate.
La început Mathias şi Antoine locuiesc în două case vecine , până în momentul în care Mathias are ideea de a dărâma zidul care desparte cele două case şi a locui astfel într-un singur spaţiu. Copii sunt mai mult decât încântaţi de această idee. 
Antoine mai vine cu două reguli esenţiale: fără babysitter şi fără prezenţe feminine, reguli pe care Mathias le va încălca de fiecare dată. 
Astfel în viaţa copiilor apare Yvonne- patroana unui restaurant din apropiere, Sophie- cea care deţine o florărie, dar şi Audrey - reporter şi iubita lui Mathias.
Este foarte interesant de urmărit cum cei doi bărbaţi încearcă să suplimenească rolul mamelor , să creeze o atmosferă destinsă, să se distreze alături de copii, încercând în acelaşi timp să nu uite de propria viaţă personală.
Adorabil este şi modul în care Mathias  încalcă o mare parte din reguli, dar sfârşeşte mereu prin a se împăca cu Antoine.
Este o poveste frumoasă despre oameni normali, care au probleme, se bucură, se tem, au îndoieli, sunt vulnerabili, au compasiune.
Finalul este frumos şi previzibil : Antoine rămâne alături de Sophie, iar Mathias se întoarce la Paris cu Emily pentru Audrey.
Poate părea neobişnuită situaţia celor două personaje : 2 bărbaţi celibatari, cresc 2 copii , în aceeaşi casă. Şi totuşi acesta este farmecul acestei cărţi, uneori lucrurile neconvenţionale pot funcţiona la fel de bine precum ceva convenţionale.
Vă recomand această carte, vă va binedispune cu siguranţă. Enjoy!

Friday, December 05, 2014

Caietul Mayei - Isabel Allende



Nu o să mă satur niciodată să o citesc pe Isabel Allende, este o autoare foate talentată, crează poveşti frumoase, personajele ei sunt încercate, plâng, caută, se bucură, latura umană este foarte bine evidenţiată.
Caietul Mayei este una din cele mai reuşite cărţi pe care le-am citit în acest an, o carte care m-a captivat de la începtul şi pe care cu greu am lăsat-o deoparte.
Viaţa Mayei Vidal se schimbă brusc în momentul în care bunicul său moarte de un cancer la pancreas. Dintr-o tânără care se bucura necondiţionat de protecţia bunicilor din cauza unor părinţi absenţi, Maya se simte pierdută, neînţeleasă, începe să trăiască la limită, să experimenteze lucruri mai puţin permise.
De la rebeliune în liceu, la o perioadă petrecută într-un centru de reeducare, la o viaţă pe străzile periculoase din Las Vegas, Maya trece prin multe momente dificile, singură, pentru că refuză ajutorul familiei. Toată această perioadă este strigătul şi transformarea unei adolescente rebele într-o tânără matură şi puternică.
Deoarece în urma aventurii din Las Vegas Maya este urmărită de o bandă de traficanţi, bunica ei decide să o trimită să se ascundă pentru o perioadă la Manuel în Chiloe. Manuel este prietenul bunicii sale , trăieşte într-un sătuc sărac , scrie şi studiază despre mitologia din acest sat şi se va transforma treptat pe măsură ce o cunoaşte pe Maya.
Maya începe să aibă încredere în Manuel, să-i povestească problemele sale, toate acele experienţe pe care ar dori să le uite, însă ajunge până la urmă să-şi ordoneze viaţă, să înceapă un nou capitol.
Tot în liniştea din Chiloe, Maya îl va cunoaşte pe Daniel,un turist din Australia, alături de care va redescoperi ce înseamnă de fapt iubirea. Este una din cele mai interesante capitole ale cărţii , plin de optimism, de promisiuni, de lumină după o perioadă gri.
Bunica Nini şi tatăl ei vor veni să petreacă un Crăciun împreună cu Maya şi Manuel, mai ales că Maya tocmai aflase că bunicul său adevărat era de fapt Manuel.
Momentele dificile povestite de Maya sunt profunde , sunt încărcate de dramatism uneori, ajungi să te întrebi oare cât înseamnă suficient? câtă suferinţă mai poate îndura un om? 
Totuşi Maya reuşeşte să regăsească calmul,liniştea de care avea nevoie într-un sat uitat , la un alt capăt de lume, o gură de aer proaspăt.Poate că uneori o pauză este suficientă pentru a echilibra lucrurile.
Tocmai acest optimism îmi place la Isabel Allende, mai ales ştiind povestea ei de viaţă, care numai uşoară nu a fost.
Caietul Mayei este cu siguranţă o poveste care vă va ridica destule întrebări, un personaj feminim pe care îl veţi îndrăgi, care trece de la rebeliune, la vulnerabilitate şi apoi putere.Enjoy!
Tell me what else should I have done?/Doesn't everything die at last, and too soon?/Tell me, what is it you plan to do/With your one wild and precious life?